Rugăciunea isihastă și Sfânta Liturghie

Hesychasm

„Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ţâşneşte viaţa.” (Pilde 4, 23)

By Archimandrite Peter Vryzas

17 MIN

Introducere

Descoperirea dumnezeiască ni-L înfățișează pe Dumnezeu ca pe Făcătorul întregii lumi, Care prin puterea cuvântului Său „a zis şi s-au făcut, a poruncit şi s-au zidit”¹ toate. Același Dumnezeu l-a plăsmuit pe om cu o grijă aparte, încununându-l cu slavă și cinste. I-a zidit inima în „chip unic”² și i-a dat putința să primească înlăuntrul său Ființa dumnezeiască.

Omul poate deveni împreună-lucrător cu Ziditorul lui la dezvăluirea chipului dumnezeiesc în propria sa inimă, precum și în inimile fraților și surorilor lui. Actul prin excelență, prin care se vădește părtășia omului la lucrarea mântuirii sale, este rugăciunea.

În Evanghelia Lui cea veșnică, Domnul mărturisește că nu a venit pe pământ ca să slujească înșelătoarei păci a lumii acesteia, ci ca să aducă „sabie și dezbinări”³. Rugăciunea este unul din chipurile acestei „dezbinări” pe care Domnul a adus-o în lume, întrucât îl scoate și îl înalță pe lucrătorul ei din mulțimea zbuciumată, precum mama își ridică pruncul în brațe; ea îl desprinde de tumultul vieții de zi cu zi și de akedia lumii, care face ca dragostea să se răcească. În nevoința rugăciunii, noi ne sârguim să ne unim cu ceea ce covârșește firea noastră zidită. Astfel, pentru lumea aceasta, rugăciunea este o lucrare „mai presus de fire” și de aceea tot ce este după fire se dovedește a fi o piedică în calea săvârșirii ei. Uneori, inima omului se usucă, strădania de a se întoarce către Dumnezeu în rugăciune devine anevoioasă, iar trupul stricăcios, neputincios a se înălța în tărâmul Duhului, se împotrivește sau este biruit de istovire. Totuși, după cuvântul Cuviosului Sofronie Athonitul, trebuie să ne îngrijim întotdeauna ca „slăbirea puterii rugăciunii să fie cât mai de scurtă durată”⁴.

Rugăciunea isihastă

Domnul Iisus Hristos, prin întruparea Sa, a întemeiat pe pământ sfântul Trup al Bisericii Sale, iar în sânurile ei a așezat monahismul ca o rădăcină sfântă, care din primele veacuri ale creștinismului până în zilele noastre aduce roade alese – pe cuvioșii noștri Părinți purtători de Dumnezeu. De la aceștia am moștenit și noi sfânta cale a isihasmului.

Termenul de „isihie” se referă la starea rugăciunii curate, în care cel ce se roagă stă în prezența lui Dumnezeu, cu mintea în inimă. Atunci, omul se zidește ca templu nefăcut de mâini omenești al Dumnezeirii, împlinindu-și astfel adevărata menire. Prin unirea minții și a inimii, fiecare credincios își află cu adevărat sinele în străfundurile cele mai adânci ale ființei sale și, ca „minte după chipul lui Dumnezeu”⁵, ca ipostas nemuritor, Îl vede pe Dumnezeu în chip nevăzut. Această contemplație îi lărgește inima și o face în stare să îmbrățișeze cerul și pământul; atunci „omul cel adevărat” iese la „adevărata sa lucrare”, care este rugăciunea ipostatică și mijlocirea pentru întreaga lume. O astfel de rugăciune este semnul că în noi se restaurează acel chip care i-a fost dat la început omului, odată cu zidirea sa.

Saint Sophrony Sakharov

Cuviosul Siluan Athonitul

Add to basket

View

Rugăciunea isihastă este inima tradiției ascetice ortodoxe. Isihasmul este „trupul cel mai dinlăuntrul”⁶ Trupului Bisericii, este „sarea pământului”⁷ și „puterea stăpânitoare”⁸ care păzește lumea.

Tâlcuind scrierile Sfântului Siluan, Cuviosul Sofronie vorbește despre două căi sau chipuri ale cunoașterii⁹. Potrivit primei căi, principalul mijloc de cunoaștere este mintea omenească. În desfășurarea obișnuită a științei și a gândirii, mintea omului se îndreaptă către cele din afară, cu scopul de a-și spori cunoștințele. Astfel, ea întâlnește în chip de neocolit felurimea nenumărată a fenomenelor și informațiilor. În încercarea de a crea o anumită unitate, fie și artificială, a tuturor acestor informații, mintea recurge la o sinteză care, în cele din urmă, nu corespunde în chip deplin realității obiective și ontologice.

A doua cale a cunoașterii este cea duhovnicească. Aceasta se deosebește esențial de calea intelectuală, deoarece înțelege cunoașterea ca pe o comuniune ființială, o unire „în însăși ființa”¹⁰. Pentru Cuviosul Sofronie, cunoașterea lui Dumnezeu este trăită ca „părtășie întru ființă”¹¹. Cel care cunoaște intră într-o comuniune reală cu Cel care este cunoscut. La acest act omul ia parte cu întreaga plinătate a firii sale, și nu doar cu intelectul, restabilindu-și astfel întregia¹². Cu alte cuvinte, această cale a cunoașterii lui Dumnezeu se deosebește calitativ de cunoașterea pe care omul o dobândește prin gândirea filozofică, căci prin cunoașterea duhovnicească i se împărtășește un alt chip al vieții¹³.

Cu mintea sa, omul poate înțelege unele dintre fenomenele acestei lumi. Însă a primi Descoperirea dumnezeiască este cu putință numai „în Duhul Sfânt”¹⁴. Punctul de plecare al acestei căutări este primirea cu credință a mărturiei și a întregii moșteniri duhovnicești a Prorocilor și a Părinților, care au devenit primitori ai Descoperirii dumnezeiești. Credința este temelia, începutul, și ea este nemăsurat mai subtilă, mai desăvârșită și mai nemărginită decât rațiunea. Domnul ne mărturisește că, dacă nu credem în Dumnezeirea Sa și în adevărul absolut al cuvintelor Sale, vom muri „în păcatele noastre”¹⁵. Prin credința în cuvântul lui Hristos, mintea se pogoară în inimă, care arde de iubire pentru marele Binefăcător, și astfel omul dobândește o mare îndrăzneală. Ceea ce pentru „mintea trupească”¹⁶ pare a fi o desăvârșită nebunie, pentru cel credincios, este înțelepciune și putere, viață și lumină¹⁷.

În această stare, cunoașterea se înalță de la cele pământești și urmează credința vederii duhovnicești. Atunci „credinţa înghite cunoştinţa şi se întoarce şi o naşte pe ea de la început, ca să se facă acea cunoştinţă ca cea de la început şi să se facă cu totul duh”¹⁸. Acest tip de cunoaștere a lui Dumnezeu, înțeleasă ca „părtășie întru ființă”, este scopul prin excelență al isihaștilor.

Esența isihiei constă în păzirea inimii de toate înrâuririle străine prin rugăciunea lăuntrică a minții, pentru ca omul să poată sta înaintea lui Dumnezeu în rugăciune „lipsită de orice chip”¹⁹. Mintea isihastului „stă cu rugăciune și luare-aminte în inimă”²⁰. În această luptă grea și dureroasă, Domnul Se milostivește de om și „aleargă” să-i fie aproape, surprinzând sufletul cu răsăritul neașteptat și purtător de lumină al harului Său înlăuntrul locașului până atunci „sterp” al inimii.

În nevoința isihastă, creștinul nu petrece în nelucrare, ci trăiește în tăcere cea mai activă stare pe care o poate purta duhul omului, întărit, firește, de harul Duhului Sfânt. Credinciosul se străduiește să-și țină necontenit mintea în inimă pentru a-I oferi lui Dumnezeu o rugăciune curată. Într-o astfel de rugăciune, atunci când nu mai știe dacă este „în trup sau în afară de trup”, el se desprinde de lumea zidită și se alipește numai de Domnul, făcându-se „un duh cu El”²¹.

Când omul îmbrățișează preasfântul Nume dumnezeiesc, iubindu-l și chemându-l „dintr-o inimă curată”²², Domnul Iisus vine să locuiască în inima sa „prin credință”²³. Atunci omul devine îndoit în fire: Dumnezeu încetează a mai fi pentru el o teorie abstractă., ci devine cunoscut și iubit. Așa cum mărturisește Sfântul Sofronie, unora li se dă harul de a-L simți pe Dumnezeu „cuprinzându-i mai îndeaproape decât aerul pe care îl respiră”²⁴.

Sfânta Liturghie

„Liturghia este un neprețuit dar dat oamenilor”²⁵. Este o măreață înfăptuire, împreună-lucrarea lui Dumnezeu și a omului, un act de nepătruns, care îmbrățișează în rugăciune vastele întinderile ale spațiului și ale timpului. Ea a fost oferită o singură dată în puterea Duhului Sfânt la Cina cea de Taină, înainte de Patima Domnului, dar rămâne în veac și se face tuturor pricină de mântuire veșnică²⁶. Ea a fost pecetluită cu Sângele jertfei lui Hristos și este expresia „iubirii Sale mai mari”²⁷ pentru lume, pentru a cărei mântuire a însetat până la moarte.

Sfânta Liturghie este înainte de toate o nesfârșită înfăptuire. Este o lucrare mai presus de înțelegere și descoperitoare, care îmbrățișează toate câte sunt, „și cerul, și pământul, și cele de dedesubt”²⁸, îngerii și oamenii, întreaga zidire „văzută și nevăzută”²⁹. Liturghia este un „atelier” al dragostei, centrul unității întregii lumii, părtășia cu Dumnezeu, cu unșii Săi, vii și morți, și cu toți Sfinții.

Înainte de Înălțarea Sa, Hristos ne-a lăsat drept „ancoră neclintită şi tare”³⁰ făgăduința că va fi „cu noi în toate zilele, până la sfârșitul veacului”³¹. El împlinește această făgăduință mai presus de toate în Sfânta Liturghie, care este un chip al binecuvântatei Împărății a Tatălui, a Fiului și a Duhului Sfânt. Ne apropiem de această măreață taină cu mare așteptare, tânjind să primim în schimbul vieții noastre stricăcioase și trecătoare Viața cea nestricăcioasă și veșnică. După cum spune Cuviosul Sofronie, duhul omului cere veșnicia, și până și veacuri întregi de viață fericită nu-i pot astâmpăra setea³². Hristos Însuși a dat definiția vieții veșnice în cuvintele rugăciunii Sale arhierești: „Aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis”³³. Menirea Liturghiei este să ne împărtășească veșnicia, adică pe Hristos, să ni-L facă cunoscut și să ne unească în chip de nedespărțit cu El, inițiindu-ne în viața Lui, care este fără de început și fără de sfârșit.

Saint Sophrony Sakharov

Despre rugăciune

Add to basket

View

Pentru creștinii ortodocși, Sfânta Liturghie este un mod de viață. Prin ea îl cunoaștem pe Dumnezeu; mai degrabă, Dumnezeu Însuși ni Se descoperă, căci, potrivit Sfântului Leon, Papa Romei, partea văzută a lui Dumnezeu, adică firea omenească a lui Hristos cea slăvită după Înviere, ne este lăsată acum ca taină a Bisericii. Când Domnul le-a încredințat ucenicilor Săi Liturghia, așa cum este înfățișat în capitolele 13-17 din Evanghelia după Ioan, a spus despre cei care au refuzat să creadă în El: „De n-aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, păcat nu ar avea; dar acum n-au cuvânt de dezvinovățire pentru păcatul lor”³⁴. Hristos a venit pe pământ; ucenicii Săi L-au auzit, L-au văzut, L-au atins³⁵. Când participăm la Sfânta Liturghie, și noi Îl auzim în cuvintele Apostolului și ale Evangheliei, Îl vedem ca pe Mielul „junghiat de la întemeierea lumii”³⁶ și Îl atingem hrănindu-ne cu „hrana care este Hristos cel nemuritor, Hristos Dumnezeul nostru”³⁷. De aceea, „de va intra la judecată cu robii Săi, va amuți toată gura, neavând ce răspunde”³⁸.

În timpul sfintei Taine a Liturghiei, chipul care este zugrăvit înaintea ochilor noștri nu este cel al lui Hristos Care săvârșește minuni și este aclamat de mulțime, Care hrănește cinci mii de oameni și învie morții, ci chipul lui Hristos Care „S-a adus ca un miel spre junghiere şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa”³⁹. În Liturghie, stăpânește rana Domnului, din care curge Sângele Său cel de-a pururi viu, care izbăvește de păcate, curățește nelegiuirile și împărtășește nestricăciune.

Sfânta Liturghie este un „atelier” al iubirii și, așa cum spune Cuviosul Sofronie, „ni se înfățișează ca un izvor de neprihănită îndulcire⁴⁰”. Sfânta Liturghie este locul unde omul muritor se hrănește cu „pâinea cerească și paharul vieții”; locul unde se biruiește moartea.

Astfel, se săvârșește minunea unui schimb de vieți inegal, dar plin de iubire, schimbul dintre mica noastră viață și Viața nemărginită a Ziditorului și Izbăvitorului nostru. În cele din urmă, și noi, Noul Israel, putem să înălțăm cântarea de biruință: „Am văzut lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc, am aflat credința cea adevărată, nedespărțitei Sfintei Treimi închinându-ne, că aceasta ne-a mântuit pe noi.” Cu alte cuvinte, nu așteptăm pasiv Venirea Domnului Iisus, ci în chip prorocesc; așa cum adeverește mai marele apostolilor, Sfântul Petru, noi alergăm spre slăvita întâlnire și ne grăbim spre „venirea zilei Domnului”⁴¹.

Care este, însă, legătura dintre isihasm și Sfânta Liturghie?

”Părintele Sofronie, într-o omilie rostită la praznicul Schimbării la Față a Domnului, tâlcuiește faptul că Domnul „a săvârșit în tăcere” călătoria Sa din ținutul Cezareii lui Filip până la Sfântul Munte Tabor⁴². Pe parcursul acestei călătorii nu se pomenește de nicio minune, de nicio predică a lui Hristos. Timp de aproape o săptămână, Domnul „a tăcut” împreună cu apostolii, ca să îi pregătească pentru marele eveniment al Schimbării la Față. O cercetare atentă a Sfintei Scripturi arată că această taină a tăcerii pline de rugăciune precede toate evenimentele mărețe și descoperitoare⁴³. În Vechiul Testament, încă de la începutul zidirii, vedem cum Duhul lui Dumnezeu Se purta deasupra apelor și, „în tăcere”, ședea peste adâncul întunecat⁴⁴. Patriarhul Iacov s-a luptat în tăcerea nopții și, în cele din urmă, a dobândit binecuvântarea lui Dumnezeu, care i-a fost dată prin cuvintele: „Pentru ca ai fost tare cu Dumnezeu; și cu oamenii puternic vei fi”⁴⁵. Moise a petrecut în isihie vreme de patruzeci de zile împreună cu israeliții și apoi a intrat în prezența lui Dumnezeu pe Muntele Sinai⁴⁶. Iisus al lui Navi, a rămas în tăcere împreună cu poporul vreme de șapte zile, trăind doar cu gândul lui Dumnezeu, iar apoi au răsunat trâmbițele și zidurile Ierihonului s-au surpat⁴⁷. Așijderea, Iov a păstrat tăcerea timp de șapte zile și, mai apoi, cuvântul lui a devenit asemenea tunetului⁴⁸. Prorocul Ilie a mers rugându-se vreme de patruzeci de zile din Galileea la Muntele Horeb, iar apoi a recunoscut prezența lui Dumnezeu în „glasul de vânt subțire”⁴⁹.

În Noul Testament, vedem că Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a primit Buna Vestire atunci când se liniștea „în chip mai presus de rânduiala firii” în Sfânta Sfintelor, „însetând după unirea cu Dumnezeu cea mai presus de lume”⁵⁰. Hristos este numit de Sfântul Ignatie Teoforul „Cuvântul Care ieșit din tăcere”⁵¹. Același Sfânt descrie fecioria Născătoarei de Dumnezeu, nașterea lui Hristos, dar și moartea Lui ca fiind „trei taine răsunătoare care s-au săvârşit în tăcerea lui Dumnezeu”⁵². „Iar când a venit plinirea vremii”⁵³, Cuvântul lui Dumnezeu a luat chip de rob și S-a născut foarte smerit, „pe când lina tăcere stăpânea peste toate și noaptea cu repedea ei curgere ajunsese la calea jumătate”⁵⁴. În timpul vieții Sale pământeşti, Hristos Se retrăgea adesea în pustie ca să Se roage, dându-le astfel pildă ucenicilor⁵⁵. Înainte de urcușul Său de lume-mântuitor pe Golgota, El Se rugase în liniștea Muntelui Măslinilor pentru ca jertfa Sa să poarte și pecetea binecuvântării Tatălui. În cele din urmă, Învierea Lui a avut loc după ce Domnul S-a „oprit” timp de trei zile în mormânt. Prin urmare, vedem că isihia minții însoţită de rugăciune îl face pe om ținta cercetării Domnului și îl „îmbracă cu podoaba slavei lui Dumnezeu”⁵⁶. La această legătură dintre isihie și descoperirea lui Dumnezeu face adesea referire și Sfântul Maxim Mărturisitorul, pentru care tăcerea desăvârşită a rugăciunii curate „strigă cu glas mare” prezența lui Dumnezeu: „Desăvârşita tăcere în Dumnezeu, cea plină de rugăciune, strigă cu glas mare prezența lui Dumnezeu. O astfel de manifestare a prezenței lui Dumnezeu are loc în tărâmul duhovnicesc care este mai presus de cunoașterea omenească”⁵⁷. Această idee este exprimată și în cuvintele Psalmistului: „Opriți-vă și cunoașteți că Eu sunt Dumnezeu”⁵⁸.

În isihasm, înlăturăm neîncetat rugina stricăciunii pe care am adunat-o în această lume, pentru a ne îmbrăca în veșmântul sfințeniei și a ne înfățișa înaintea tainei vieții, care este Sfânta Liturghie.

În Biserică, avem nevoie de tradiția nevoinței isihaste pentru a pătrunde adânc în taina Sfintei Euharistii și pentru ca Dumnezeiasca Liturghie să devină locul în care să putem schimba viața noastră mică și supusă stricăciunii cu viața veșnică și nestricăcioasă a lui Dumnezeu.

În esență, isihasmul și Sfânta Liturghie sunt taine strâns legate, care se desăvârșesc una pe alta. Ele se împletesc într-o singură viață, împlinind „cel mai măreț eveniment din istoria lumii căzute: unirea inimii omului cu Duhul lui Dumnezeu”⁵⁹.

Rugăciunea isihastă face ca omul să devină ținta cercetării dumnezeiești. Ea înlătură treptat rugina care s-a așternut peste inimă din pricina „rătăcirii ei în cele de jos”, în lumea patimilor, și spală „masca hidoasă” a stricăciunii și căderii⁶⁰. În același timp, ea atrage harul care reînnoiește inima și țese veșmântul sfințeniei și al neasemănării lui Hristos. Îl îmbracă pe nevoitor cu haina bunei-cuviințe, pentru a se putea înfățișa fără opreliști și fără osândă înaintea Domnului Iisus; pentru a nu fi scos afară de la Cina cea mare⁶¹; pentru a putea petrece cu El în veci.

Chemarea Mântuitorului Dumnezeu pregătește inima pentru schimbul de vieți ce se săvârșește în Sfânta Liturghie. Numele dumnezeiesc împărtășește energia Persoanei pe care o invocă isihastul. Ea devine făgașul prin care omul primește tămăduire, mângâiere și viață veșnică, lucrând în inima lui schimbările dreptei Celui Preaînalt⁶². Dulceața Numelui îi dă omului puterea și stăruința trebuincioase purtării nevoinței duhovnicești. Ea dă naștere dorinței de „a se împărtăși cu Domnul mai adevărat”. De aceea, isihaștii au o mare dragoste pentru Sfânta Liturghie. Ei petrec în isihie toată săptămâna ca să se pregătească pentru marele eveniment al Liturghiei, iar sâmbăta și duminica vin la biserică pentru a participa la slujbă împreună cu frații lor și a se desfăta cu bucurie de această mare Taină.

În rugăciunea sa isihastă înaintea lui Dumnezeu, lucrătorul evlaviei trăiește cutremurul pocăinței; el este istovit de viforul ispitelor vrăjmașului și de uscăciunea arzătoare a părăsirii de către Dumnezeu, fiind mistuit de focul osândirii de dine. Pe scurt, el pășește pe marginea prăpastiei deznădejdii. Însă, când vine la Sfânta Liturghie cu o inimă pregătită⁶³, atunci are loc o mare „explozie”, prin care Dumnezeu Tatăl îl cheamă la părtășia cu Fiul Său cel Unul-Născut și grăiește în inima lui: „Fiul Meu ești tu. Eu astăzi te-am născut. Toate ale Mele ale tale sunt”⁶⁴. Atunci nevoitorul primește cercetarea „adierii line” a Prezenței Domnului, minunata rouă a Duhului Sfânt.

Dumnezeiasca Liturghie îl umple pe creștin de recunoștință pentru nemeritatul dar pe care îl primește, de recunoștință față de Dumnezeu, Care „îl iubește pe cel păcătos în căderea lui”⁶⁵ și „le face pe toate” ca să ne dăruiască Împărăția Lui ce va să fie⁶⁶. Sfânta Liturghie îl adapă pe omul pământesc cu apele vieții dumnezeiești, care, în mod paradoxal, în loc să-i potolească, îi sporesc setea după o cunoaștere mai adâncă a Celui ce l-a adumbrit și îl adumbrește neîncetat cu binefacerile Sale văzute și nevăzute. Ele fac de nestăvilit râvna după o părtășie mai reală și după o iubire mai fierbinte față de El. „Cei care mă mănâncă pe mine iar vor flămânzi; şi cei care mă beau iar vor înseta”⁶⁷. Rana din pieptul nostru mărturisește că suntem ai Lui; este „semnele Domnului Iisus” despre care vorbește Apostolul Pavel⁶⁸ și pe care suntem chemați să le purtăm cu bărbăție, până când Domnul va binevoi „ca ceea ce este muritor să fie înghiţit de viaţă”⁶⁹.

Strigătul pocăinței se preschimbă într-un imn de recunoștință: „Iar acum mi-ai robit sufletul şi nu pot să suport flacăra Ta. De unde să pornesc a Te lăuda?”⁷⁰ „Mi-ai rănit, Doamne, inima cu o rană dătătoare de viață și nu pot răbda văpaia Ta, de aceea din sufletul meu irumpe o cântare de mulțumită: Fie Numele Tău binecuvântat de acum și până în veac.”

Epilog

În tradiția creștină, isihia a fost încă de la început strâns legată de viața pustnicească. Monahul care primea chemarea dumnezeiască pentru viețuirea isihastă se străduia să se folosească de liniștea pustiei pentru a se afierosi rugăciunii curate. Cu toate acestea, Dumnezeu poate oferi darul acestei rugăciuni chiar și celor cărora nu le este cu putință să devină pustnici.

În vremurile noastre, am putea spune că pustia nu mai există, în sensul că, în condițiile civilizației contemporane, este extrem de greu ca omul să afle un loc potrivit pentru viață isihastă. În plus, vedem că omul contemporan nu mai are tăria trupească și sufletească trebuincioasă viețuirii pustnicești. Totuși, ne punem încrederea în Dumnezeu, „Cel ce înviază pe cei morţi”⁷¹, Care este mânat de dorința de a pătrunde în fiecare inimă omenească și de a o umple cu sfânta Sa prezență. Apostolul Petru, la puțin timp după ce a primit harul Cincizecimii, a vestit: „Vouă este dată făgăduinţa […] şi tuturor celor de departe, pe oricâți îi va chema Domnul Dumnezeul nostru”⁷².

Într-o istorisire din viața Sfântului Siluan Athonitul se arată că isihia este un dar dumnezeiesc, care este trăit în primul rând în inimă, ca stare duhovnicească. Nu depinde atât de mult de locul unde trăiește cineva, cât de chipul viețuirii sale.

Sfântul Siluan și-a petrecut întreaga viață monahală în Mănăstirea Sfântul Pantelimon din Muntele Athos. Mănăstirea era vizitată adesea de Episcopul Nicolae Velimirovici. Între cei doi s-a legat o caldă prietenie duhovnicească. Episcopul Nicolae nutrea o evlavie adâncă față de Sfântul Siluan. La vremea aceea, Siluan era iconomul Mănăstirii, fiind responsabil de supravegherea a diferite lucrări. El trebuia să coordoneze mulți muncitori și să asigure depozitarea materialelor necesare. Episcopul Nicolae, știind că acest sfânt nevoitor era un om al rugăciunii înflăcărate, deși i se încredințase slujirea istovitoare de iconom, l-a întrebat într-una din întâlnirile lor: „Părinte Siluan, cunosc dragostea dumneavoastră pentru rugăciune. Cum de nu ați ales să plecați din mănăstire și să vă retrageți ca pustnic într-o peșteră, unde ați fi putut să vă afierosiți întru totul lucrării rugăciunii, asemenea atâtor alți pustnici?” Sfântul Siluan i-a răspuns cu smerenie și simplitate: „Eu fac din inima mea o peșteră și îmi slujesc frații fără să ies peștera mea.”

Minunându-ne de pilda desăvârșită a sfinților, o adâncă recunoștință străpunge inima noastră pentru calea sigură și bătătorită pe care ne-au lăsat-o moștenire. Într-adevăr, lumea este frumoasă, fiind zidirea marelui Dumnezeu, însă nimic nu este mai minunat decât „omul cel tainic al inimii”, omul adevărat, cel zidit după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.

Footnotes

1
Ps. 32, 9.
2
Cf. Ps. 32, 15.
3
Cf. Mt. 10, 34-36.
4
Cf. Despre rugăciune, p. 10.
5
Cuviosul Siluan Athonitul, p. 149.
6
Sfântul Grigorie Palama, Cuvinte în apărarea celor ce se liniștesc în chip sfânt 1, 2, 3, în Opere complete, vol. 3, trad. Cornel Coman, Adrian Tănăsescu, Cristian Chivu, Cristina-Costena Rogobete, Caliopie Papacioc, Ed. Gândul aprins, București, 2015, p. 113.
7
Cf. Mt. 5, 13
8
Cf. Cuviosul Siluan Athonitul, pp. 237, 421.
9
Cf. Cuviosul Siluan Athonitul, pp. 108-109.
10
Cf. Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p. 186.
11
Cf. Cuviosul Siluan Athonitul, pp. 111, 118, 128, 189; Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p. 277. Vezi și Cuviosul Sofronie Athonitul, Nașterea întru Împărăția cea Neclătită, trad. Ierom. Rafail Noica, Mănăstirea Stavropighie Sfântul Ioan Botezătorul, Essex, Marea Britanie, pp. 69-70.
12
Cf. Nașterea întru Împărăția cea Neclătită, p. 22.
13
Cf. Despre rugăciune, pp. 37-38.
14
Cf. Cuviosul Siluan Athonitul, p. 285.
15
Cf. In. 8, 24.
16
Col. 2, 18.
17
Cf. Despre rugăciune, pp. 91-92; vezi și 1 Cor. 1, 18-30.
18
Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoințe, Cuvântul XLV, în Filocalia, vol. 10, p. 334.
19
Cf. Ὁ Ἅγιος Σιλουανὸς ὁ Ἀθωνίτης, pp. 177 și 200.
20
Cuviosul Siluan Athonitul, p. 134.
21
Cf. 1 Cor. 6, 17.
22
CF. 2 Tim. 2, 22.
23
Cf. Ef. 3, 17.
24
Cf. Despre rugăciune, p. 93.
25
Arhimandritul Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p. 336.
26
Cf. Evr. 5, 9.
27
Cf. In. 15, 13.
28
Canonul Învierii, cântarea a treia.
29
Anaforaua Liturghiei Sf. Vasile cel Mare.
30
Evr. 6, 19.
31
Mt. 28, 20.
32
Cf. Despre rugăciune, p. 15.
33
In. 17, 3.
34
In 15, 22.
35
Cf. 1 In. 1, 1.
36
Apoc. 13, 8.
37
Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze 1, p. 24.
38
Cf. Rugăciunea după a cincea Evanghelie de la slujba Sfântului Maslu.
39
Is. 53, 7.
40
Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p. 260.
41
2 Pet. 3, 12.
42
Nașterea întru Împărăția cea Neclătită, p. 217.
43
Despre tema tăcerii pline de rugăciune în Vechiul și Noul Testament vezi și Arhim. Zaharia, Pecetea prezenței lui Hristos în inima omului, mai cu seamă capitolul: „Taina isihiei”, pp. 220-230.
44
Cf. Fc. 1, 2.
45
Fc. 32, 28 (Sfânta Scriptură în traducerea IPS Bartolomeu Anania).
46
Cf. Ieș. 19, 1 și următoarele.
47
Cf. Is. 6, 1 și următoarele.
48
Cf. Iov 2, 13 și următoarele.
49
Cf. 3 Reg. 19, 8-12 . (Sfânta Scriptură in ediția de la 1914).
50
Cf. Sfântul Grigorie Palama, Predică la Intrarea în Sfânta Sfintelor a Preasfintei Stăpânei noastre, Născătoarea de Dumnezeu, în Omilii, vol. 3, trad. ParaschevaGrigoriu, Ed. Anastasia, București, 2012, p. 198.
51
Sfântul Ignatie Teoforul, Către Magnezieni, în PSB, vol. 1, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1979, p. 167.
52
Sfântul Ignatie Teoforul, Către Efeseni 19, în Epistole, în coll. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 1, p. 163.
53
Cf. Gal. 4, 4.
54
Inț. Sol. 18, 10.
55
Cf. In. 13, 15.
56
Cf. Bar. 5, 1.
57
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Κεφάλαια διάφορα θεολογικὰ καὶ οἰκονομικά, 5, κεφ. 43, PG 90, 1365CD.
58
Ps. 45, 11.
59
Cf. Despre rugăciune, p. 146.
60
Sfântul Grigorie Palama, Tratat în formă de epistolă către preaaugusta între monahii Xeni, despre patimi, virtuți și despre cele născute din răgazul minții 47-53, în Fecioara Maria și Petru Athonitul – prototipuri ale vieții isihaste și alte scrieri duhovnicești, în vol. Scrieri II, trad. Diac. Ioan I. Ică jr, Ed. Deisis, Sibiu, 2005, p. 391.
61
Mt. 22, 2-14.
62
Cf. Ps. 76, 10.
63
Cf. Ps. 56, 10; Ps. 107, 12; Ps. 111, 7.
64
Cf. Ps. 2, 7; cf. Lc. 15, 31.
65
Cf. Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, p. 371.
66
Vezi Anaforaua Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur.
67
Înțel. Sir. 24, 23.
68
Gal. 6, 17.
69
2 Cor. 5, 4.
70
Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Cuvântul XXXX:18,
pp. 491-492.
71
2 Cor. 1, 9.
72
Fapte 2, 39.