Monahismul în Biserica Ortodoxă în secolul al XXI-lea

Monasticism

By Archimandrite Peter Vryzas

12 MIN

Desăvârșirea creștină depășește măsura omului. Ea nu este însușire a firii noastre zidite, ci un dar dumnezeiesc, o harismă a Duhului Sfânt¹. Această desăvârșire ni s-a descoperit în firea omenească a lui Hristos, pe care El a luat-o din Sfânta Fecioară. În hotarele acestei vieți pământești, ea rămâne de neatins. Și totuși, Dumnezeu dorește această desăvârșire pentru făptura Sa și o poruncește: „Fiţi, dar, voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este”².

Sfântul Teodor Studitul, marele părinte și învățător al monahilor, vorbește cu însuflare despre darul atotcuprinzător al monahismului și îl numește „al treilea har”³. Primul har a fost Legea lui Moise. Al doilea har este „harul peste har”, pe care l-am primit cu toții din plinătatea lui Hristos, potrivit cuvintelor Evanghelistului Ioan⁴. În cele din urmă, al treilea har este calea monahală, dăruită omului de sus și trăită ca o viață cerească pe pământ, ca o imitare a vieții îngerești, care slujește voia cea una a lui Dumnezeu. Prin dobândirea acestui har, se înfăptuiește în istorie ceea ce în esență depășește hotarele pământului. Adică, omul trăiește încă din viața aceasta prezența Împărăției lui Dumnezeu „venind întru putere”⁵.

În zorii celui de-al treilea mileniu al creștinismului, monahismul ortodox se confruntă cu provocări deosebit de mari pricinuite de aspirația omului la autonomie deplină față de Dumnezeu și de înlocuirea sfințeniei sale prin inventarea Supraomului și a Postomului. Lumea contemporană caută libertatea absolută prin inteligența creată, care, prin însăși firea ei, nu poate ieși din hotarele strâmte și sufocante ale stricăciunii și morții. Monahul, pe de altă parte, caută libertatea duhovnicească, care zidește în el o inimă curată și îl face receptiv la luminările harului Duhului Sfânt. Numai atunci omul se slobozește cu adevărat de amenințarea stricăciunii și a morții, devenind părtaș al înțelepciunii nezidite și al energiei atotputernice a lui Dumnezeu.

În acest context, îndrăznim să spunem că astăzi, mai mult ca oricând, monahul este într-adevăr asemenea unei picături de apă care se luptă să „înoate” împotriva unui șuvoi năvalnic. Separându-se de toți oamenii, dar fiind întărit de prezența dumnezeiască, el se împotrivește curentului apostaziei în masă și al uitării de Dumnezeu.

Uitarea de Dumnezeu paralizează viața duhovnicească și îl face pe om să cadă pradă ispitei secularizării. Aceasta sleiește puterile monahului, astfel încât el nu mai este în stare să dea mărturie despre nelumescul Dumnezeirii în lume. Ne aducem aminte de cuvintele Mitropolitului de vrednică pomenire Ioan al Pergamului, care spunea: „Dacă și monahii își pierd chipul de viețuire «în afara taberei acestei lumi», atunci nicăieri nu vom putea găsi această mărturie harismatică, căci monahii sunt singura nădejde pe care credincioșii din lume o au de a afla această mărturie”.

Monahii sunt și ei frunze ale copacului numit omenire și, fără îndoială, cursul lumii înrâurește într-o anumită măsură caracterul vieții din toate centrele monahale. De aceea, monahii trebuie să fie cu luare-aminte și să dea dovadă de o mare chibzuință în privința unor domenii precum tehnologia, care astăzi s-a strecurat în mod inevitabil în toate mănăstirile. O alipire pătimașă față de utilizarea tehnologiei poate duce la pustiirea totală a vieții monahale. În special în ceea ce privește folosirea internetului, este nevoie de mai multă înțelepciune și frică de Dumnezeu, deoarece, printr-un singur cablu, întreaga lume poate pătrunde acum în chilia monahului, acest locaș sfânt care ar trebui să fie afierosit numai împreună-glăsuiri cu Mirele Hristos față către Față.

O altă provocare a vremurilor noastre este faptul că alcătuirea sufletească a oamenilor din ziua de azi a slăbit în general, iar fiecare nouă generație de monahi se dovedește a fi mai slabă decât cea dinaintea ei atât trupește, cât sufletește. Generația noastră se află în timp mai aproape de cea de-a Doua Venire a lui Hristos decât oricare alta de mai înainte. Domnul a vorbit despre necazurile și suferințele pricinuite de necredință în vremurile de pe urmă: „Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credinţă pe pământ?”⁶. Acest cuvânt al lui Hristos dă de înțeles că generația noastră îndură chinuri mai mari şi are nevoie de izbăvire mai mult decât oricare alta. Care sunt aceste chinuri ce constituie în chip vădit trăsătura comună a generației noastre? Cele mai însemnate sunt: mândria, întunecarea minții şi robirea ei de către duhul cel viclean, deznădejdea şi mulțimea suferințelor fără de voie care o însoțesc şi, în cele din urmă, deplina akedie şi paralizia duhovnicească⁷.

În mijlocul acestui noian de nenorociri al lumii de astăzi, cea mai „neclintită și tare”⁸ ancoră pentru monah este să se alăture șuvoiului Sfintei Tradiții și să fugă de ispita nimicitoare a autonomiei și a chipului de viețuire idioritmic, care ucide duhul. El devine verigă a lanțului Tradiției prin taina ascultării față de un Stareț, ascultare pe care Sfântul Sofronie o numea „taină duhovnicească a Bisericii”⁹. Ascultarea, pentru cei care o îmbrățișează, este piatra de temelie a vieții monahale. Ea face ca monahismul să fie cu adevărat prorocesc, dând mărturie despre smerenia de netâlcuit a lui Hristos¹⁰.

Dacă legătura sfântă cu Starețul este puternică, statornică și sănătoasă, atunci însuflarea nu se împuținează niciodată și monahul care face ascultare nu cunoaște niciodată akedia, pentru că se află necontenit înlăuntrul șuvoiului vieții dumnezeiești. El trăiește prefaceri neîncetate în inima sa și se îmbogățește mereu cu noi suișuri în avântul său către Dumnezeu. El este „bărbatul fericit al cărui ajutor este de la Domnul și care a pus suișuri în inima sa”¹¹. Astfel, viața monahală este trăită ca purtarea de grijă plină de duioșie a lui Dumnezeu. Atunci, chiar dacă toate oștirile vrăjmașului se năpustesc împotriva monahului, ele nu au putere asupra lui și nici nu-l pot vătăma în vreun fel, pentru că taina sfântă care este lucrătoare în inima lui este mai puternică decât uneltirile lor¹².

Adevăratul ucenic poate fi asemănat cu un vultur care, cu aripile ascultării, urcă neprimejduit spre înălțimi duhovnicești și, privind netulburat la distanța care îl desparte de pământ, contemplă frumusețea Soarelui celui înțelegător, a Domnului Iisus. Cuviosul Sofronie scrie: „Monahismul este, mai întâi de toate, curăția minții, care este de neatins fără ascultare. De aceea nu poate exista monahism fără ascultare”¹³.

În esență, monahismul nu constă nici în slujbe frumoase și solemne, nici în pravila sau tipicul mănăstirii, nici în clădiri impunătoare. Monahismul este legătura călugărului ascultător cu Starețul său¹⁴. Când această legătură este ocârmuită de iubire și se distinge prin transparență și credincioșie, ea slujește legăturii veșnice cu Hristos. Atunci ascultarea devine cheia prin care i se dezvăluie taina căilor Duhului și adâncimea cuvintelor Sfintei Scripturi. Așa cum spune Sfântul Ioan Scărarul: „Chiar dacă cel care dă porunca este văzut, mâna care îi poruncește este nevăzută”¹⁵.

Această lege a Duhului este exprimată cu mare acribie de Sfântul Simeon Noul Teolog atunci când spune că „Dumnezeu nu a creat stăpâni și robi, ci Părinți și fii, iar fiii devin la rândul lor Părinți”¹⁶. Inima acestor fii dă dovadă de credincioșie până la capăt față de Părinții lor¹⁷.

Viața monahală este o cultură care „nu este din lumea aceasta”. Nu este o născocire omenească. Este Evanghelia curată, urmarea adevărată a lui Hristos până la sfârșit. Dacă nu este adânc înrădăcinat în adevărul evanghelic, monahismul nu propășește și este în primejdie de a deveni „o altă putere pe jumătate oarbă a acestei lumi”¹⁸.

„Ieșirea” din lume conferă monahismului un caracter apocaliptic și îl situează într-o perspectivă eshatologică. Ea creează condiții prielnice prin faptul că îl slobozește pe om de multele griji ale vieții și îl însuflă să se dăruiască fără șovăire poruncilor lui Hristos. Acest element eshatologic al monahismului este forța centrifugă care îl smulge pe monah din câmpul gravitațional al Pământului, de sub stăpânirea legii păcatului, și îl ajută să se întoarcă de la cele stricăcioase ale acestei lumi la cele nestricăcioase și cerești.

Pe lângă toate provocările cu care se confruntă astăzi monahismul, el se bucură și de mari binecuvântări și de o bunăvoință deosebită din partea preasfintei instituții a Bisericii, care împărtășește dorințele și aspirațiile monahilor și le apără chipul de viețuire.

Începutul secolului al XXI-lea a fost marcat de o serie de canonizări ale unor sfinți nevoitori, dintre care majoritatea au fost purtători și martori de mare preț ai tradiției isihaste de la Muntele Athos. Prin ei, făclia darului atotcuprinzător al monahismului a fost transmisă Europei și Lumii Noi. Mai mult, toți acești sfinți contemporani au devenit un pol de atracție pentru monahii din Răsărit, mai cu seamă din țările în care regimurile totalitare au distrus cu silnicie și au golit aproape întru totul mănăstirile, astfel încât monahii au fost rupți timp de decenii de tradiția monahală milenară. Mulți dintre ei caută acum cu sete legătura și comuniunea cu bogăția monahismului athonit.

Există un precedent istoric al acestui fenomen, atunci când în secolul al XIV-lea duhul isihasmului, avându-l pe Sfântul Grigorie Palama drept cel mai de seamă reprezentant al său, s-a răspândit cu repeziciune nu numai în sânul Imperiului Bizantin, ci și în întreaga lume ortodoxă. În special prin lucrarea Sfântului Grigorie Sinaitul și a ucenicilor săi, Cuvioșii Teodosie și Eftimie din Târnovo, și cu iubitoarea ocrotire și binecuvântare a Bisericii-Mame din Constantinopol, s-au înființat obști monahale în regiunea Balcanilor, unde pentru prima dată călugări de diferite naționalități s-au așezat împreună în aceleași mănăstiri. Aceasta s-a întâmplat datorită unității duhovnicești care exista între ei. Ei erau uniți de râvna pentru rugăciune isihastă, care a lucrat, de asemenea, și ca un antidot împotriva patimii naționalismului¹⁹.

Prin extensie, vedem că și în zilele noastre se înfiripează o nădejde mai mare pentru unitatea tuturor creștinilor prin înrâurirea binefăcătoare a isihasmului, care este inima tradiției ascetice ortodoxe. Unitatea vine ca o urmare firească atunci când poruncile lui Hristos devin singura lege a existenței omului. Din această perspectivă, isihasmul se dovedește a fi „trupul lăuntric” al Trupului Bisericii, „sarea pământului”²⁰ și „puterea opritoare”²¹ care păzește lumea de pieire.

În vremurile în care râvnă fără discernământ a dezbinat și a îndepărtat mulți monahi și creștini evlavioși din sânul Bisericii, Părinții isihaști contemporani recent canonizați au formulat principiile unei eclesiologii sănătoase, de vreme ce au purtat înlăuntrul lor înștiințarea de sus despre Sfânta Biserică a lui Hristos ca fiind singurul chivot al mântuirii. Deși ei înșiși s-au ridicat la înălțimea vederii lui Dumnezeu, au păstrat întotdeauna cea mai adâncă cinstire față de Păstorii Bisericii și față de slujirea lor mucenicească în lume, dovedind astfel complementaritatea dintre instituție și harismă, și unitatea de nezdruncinat a acestora într-o singură viață, în sânul Bisericii celei Una, Sfântă și Sfințitoare a lui Hristos.

Acest respect profund al asceților pentru Păstorii Bisericii vădește o atitudine duhovnicească sănătoasă. Încă din timpul Sfântului Antonie cel Mare, îi vedem pe monahi ieșind cu toții în procesiune pentru a-l întâmpina pe Sf. Atanasie cel Mare. Foarte grăitoare și de mare folos este și pildă Sfintei Maria Egipteanca, care, deși a dus o viață pustnicească deosebit de aspră, în întâlnirea ei cu Sfântul Zosima a arătat în mod paradoxal o mare grijă și preocupare pentru creștinii din lume și pentru Biserică: „Cum trăiește poporul creștin? Cum sunt împărații? Cum este păstorită Biserica?”²².

În persoana sfinților nevoitori este adeverită unitatea ființială a tuturor credincioșilor într-un Trup, ale cărui mădulare suntem cu toții; de asemenea, este pecetluit cuvântul filocalic potrivit căruia monah adevărat este „acela care s-a despărțit de toți și se împacă cu toți”²³.

Potrivit Cuviosului Sofronie, nu am fi în stare să facem față provocărilor lumii contemporane fără învățătura Sfântului Grigorie Palama. Viața isihastă oferă o cale de ieșire pentru vremurile noastre, în care omul tânjește după fericire și plăceri, și este atras de noutate. Dorințele omului au luat o direcție greșită, iar el caută lumina acolo unde domnește întunericul, adică în plăcerea simțurilor. Tinerii în special, dacă ar întrezări câtuși de puțin frumusețea și dragostea smerită a lui Dumnezeu, ar cunoaște adevărata fericire și s-ar bucura de desfătarea mai presus de fire a Duhului. Prin credință, ei ar cunoaște nelumescul Dumnezeirii și s-ar veseli gustând din bucuria cea adevărată²⁴.

Archimandrite Zacharias Zacharou

Nelumescul iubirii

Monahismul ― răspunsul omului la chemarea absolută a lui Hristos

Add to basket

View

În fața adevăratei bucurii a inimii și nu a simțurilor, masca „fericirii” lumești cade și se vădește înșelăciunea ei. După ce a gustat „mireasma vieții spre viață”, omul recunoaște „mirosul greu morții spre moarte”²⁵ și nu numai că se ferește de el, dar Îl caută cu dorință pe Cel ce nu este ținut de legăturile morții, pe Dătătorul vieții din belșug.

Monahul isihast înțelege cu adevărat cum a „arătat” Dumnezeu „firea celor ce sunt”. El cunoaște tragedia firii omului atunci când acesta se desprinde de energia dătătoare de viață a lui Dumnezeu, însă cunoaște și ce poate deveni această înlăuntrul comuniunii harului.

Ceea ce înrobește mintea sfinților noștri este, fără îndoială, vederea „iubirii mai mari” a lui Hristos, Care răstoarnă piramida întregii ființări cosmice și Se așază pe Sine în vârful ei ce se află acum la bază, luând asupra Sa păcatul lumii și purtând osânda morții care a rănit neamul omenesc. Tocmai această desăvârșire ultimă a iubirii celei până întru sfârșit a lui Hristos este cea care naște înlăuntrul monahului râvna iubirii și îi dă puterea să iasă afară din tabăra lumii acesteia ca să-L întâlnească pe Mirele Ce vine din ceruri. Alergând pe calea ce duce către străfundurile piramidei răsturnate a lumii și punându-se pe sine „mai prejos de toată făptura”, monahul se unește cu Noul Adam, cu Începătorul și Plinitorul credinței noastre, Iisus Hristos, și apoi, cu o inimă lărgită, „se roagă pentru întregul Adam ca pentru sine însuși”.

„Îngerii sunt lumină călugărilor, iar vieţuirea călugărească e lumină tuturor oamenilor”²⁶. Această lumină este cunoașterea căii Domnului și a poruncilor Sale, care se păstrează pe pământ în sânul Bisericii prin calea monahismului. Numai cunoașterea desăvârșită a acestei căi duce la lărgirea universală a ipostasului omului, care prin harul dumnezeiesc devine un mijlocitor între Dumnezeu și zidire. Această mijlocire bineplăcută lui Dumnezeu devine o putere care susține întreaga lume.

Ofranda cea mai mare și mai de preț a monahismului constă în aceea că păzește smerenia lui Hristos, Care S-a pus pe Sine mai prejos de toată făptura și a îndurat moarte de ocară, batjocorit fiind peste măsură, pentru a-i aduce pe toți oamenii la Tatăl ceresc. Iar această ofrandă a monahului aduce folos întregii lumi de astăzi, pentru că, după cum scrie Cuviosul Sofronie,

„firea ființării atot-omului este astfel încât fiece persoană aparte, biruind în sine răul, prin biruința sa dă o lovitură atât de mare răului cosmic încât urmările ei se vor răsfrânge în chip binefăcător asupra destinelor întregii lumi. Pe de altă parte, răul cosmic are o astfel de fire încât, odată biruit în ipostasuri (persoane) omeneşti aparte, el suferă o lovitură a cărei însemnătate şi ale cărei dimensiuni sunt total neproporționale cu cantitatea”²⁷. În Faptele Apostolilor citim că, după ce L-au văzut pe Domnul Înviat, Sfinții Apostoli mărturiseau „cu mare putere despre Învierea Sa”²⁸. În același chip, călugării care dobândesc puterea marii științe a monahismului devin, de asemenea, martori vii ai adevărului veșnic al Evangheliei, care dă mărturie despre mântuire în inima omului.

Footnotes

1
Cf. Cuviosul Sofronie Athonitul, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, trad. Ierom. Rafail Noica, Mănăstirea Stavropighie Sfântul Ioan Botezătorul, Essex, Marea Britanie, 2023, p. 144.
2
Mt. 5, 48. Vezi și Arhim. Zaharia, Hristos, Calea vieții noastre, trad. Monahiile Tecla și Porfiria, Mănăstirea Stavropighie Sfântul Ioan Botezătorul, Essex, Marea Britanie, 2022,p. 167.
3
Cf. Sf. Teodor Studitul, Epistola 165, Către fiul Grigorie, PG 99,1524CD.
4
In. 1, 16.
5
Mc. 9, 1.
6
Lc. 18, 8.
7
Cf. Arhim. Zaharia, Hristos, Calea vieții noastre, p. 329.
8
Evr. 6, 19.
9
Cf. Cuviosul Sofronie Athonitul, Nașterea întru Împărăția cea neclătită, Mănăstirea Stavropighie Sfântul Ioan Botezătorul, Essex, Marea Britanie, 2023, p. 146.
10
Cuviosul Sofronie Athonitul, Cuviosul Siluan Athonitul, Mănăstirea Stavropighie Sfântul Ioan Botezătorul, Essex, Marea Britanie, 2023, p. 434.
11
Ps. 83,6.
12
Arhim. Zaharia Zaharou, Monahismul – darul atotcuprinzător al Duhului Sfânt, trad. Monahiile Tecla și Porfiria, Ed. Basilica, București, 2022, p. 51.
13
Nașterea întru Împărăția cea neclătită, p. 145.
14
Cf. Arhim. Zaharia, Monahismul, darul atotcuprinzător al Duhului Sfânt, p. 50 .
15
Cf. Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Cuvântul XXVI, 2, Partea a doua, în Filocalia, vol. 9, Ed. IBMO, 2013, p. 402.
16
Cf. Sfântul Simeon Noul Teolog, Τὰ Εὑρισκόμενα διηρημένα εἰς δύῳ, trad. Dionysios Zagoreas, Ἐκ τῆς τυπογραφίας Νικολάου Δαμιανοῦ, ἐν Σύρῳ 1866, Λόγος 24ος, p. 130.
17
Arhim. Zaharia, Nelumescul iubirii, trad. Monahiile Tecla și Porfiria, Mănăstirea Stavropighie Sf. Ioan Botezătorul, Essex, Marea Britanie, 2023, p. 94.
18
Cf. Cuviosul Sofronie Athonitul, Despre rugăciune, trad. Ierom, Rafail Noica, , Mănăstirea Stavropighie Sf. Ioan Botezătorul, Essex, Marea Britanie, 2023, p. 118.
19
Vezi Ioannis Tarnanides, Σελίδες ἀπὸ τὴν Ἐκκλησιαστικὴ Γραμματεία τῶν Σλάβων, Κυριακίδη, 2007, pp. 469-472.
20
Mt. 5, 13.
21
Cf. 2 Tes. 2, 6-7.
22
Cf. Sf. Sofronie Patriarhul Ierusalimului, The Life of Saint Mary of Egypt, trans. Mother Mary, (Bussy-en-Othe, France: The Orthodox Monastery of the Veil of Our Lady, 2020), p. 12.
23
Evagrie Monahul, Cuvânt despre rugăciune, împărțit în 153 de capete 124, în Filocalia, vol.1, trad. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 2008, p. 115
24
Cf. Arhim. Zaharia, Nelumescul iubirii, pp. 52-53.
25
Cf. 2 Cor. 2, 16.
26
Sf. Ioan Scărarul, Scara, în Filocalia, vol. 9, Cuv. XXVI: 23, p. 376.
27
Cuviosul Siluan Athonitul, p. 233.
28
Cf. Fapte 4, 33.