Căutând desăvârșirea în lumea artei

Unul dintre profesorii săi a fost, Vassiliy Kandinsky, care avea să-l influențeze în mod semnificativ prin noțiunile lui estetice și prin viziunea sa spirituală, mai degrabă decât strict vizuală, asupra artei. De exemplu, Kandinsky insista că prin tehnicile și mijloacele specifice artei sale, artistul este dator să păstreze o anumită paritate între viziunea asupra lumii pe care o sugerează lucrările lui și libertatea creatoare din care îi provine originalitatea personală. Nu este imposibil ca tocmai însușirea de către Serghei a acestui principiu exprimat de Kandinsky (Concerning the Spiritual in Art a fost publicată în 1914) să fi stat la baza traiectoriei spirituale din tinerețea lui, care 1-a condus pe calea spiritualității orientale între anii 1913 și 1921. Nu este imposibil nici ca sentimentul iluziei (fundamental și capital, se pare, pentru arta abstractă) pe care l-a avut la sfârșitul experimentului și dovada clară a unui vid interior în teoria „creativității pure” promovate de Kandinsky, ca și afinitatea acestor două aspecte cu spiritualitatea orientală, să-l fi condus pe Serghei spre o conștientizare treptată a procesului de sinucidere metafizică de care începuse să se simtă încolțit. Aceasta a dus până la urmă la întoarcerea lui radicală spre Hristos, singurul biruitor al morții, a cărui victorie nu putea fi nici măcar întrevăzută și în niciun caz realizată de vreo spiritualitate sau estetică transcendentală.

Evidența invincibilității morții și faptul că nicio încercare artistică nu-i poate sta împotrivă a avut ecouri adânci in sufletul lui Serghei, care a început să se deschidă către posibilitatea mântuirii prin Hristos. Reorientarea sa a început după emigrarea lui în Europa de Vest, determinată de situația politică din Rusia. După o călătorie în Italia si o scurtă perioadă petrecută la Berlin, s-a stabilit lângă Paris spre sfârșitul anului 1922. Aici era deja un om în căutarea adevărului absolut: după ce a sperat să-l găsească în şi prin artă şi după ce a crezut că o formă superioară a acestui adevăr s-ar putea afla în spiritualitatea orientală, Serghei a ajuns la câteva concluzii definitive prin convertirea lui. Într-un duh de totală pocăință, s-a întors către cel a cărui prezență îndelung-răbdătoare o ignorase până atunci în mod atât de tragic. Momentul hotărâtor a fost anul 1925, când şi-a abandonat vocația artistică şi a respins ideile false pe care ajunsese să le asocieze cu aceasta. Însă căutarea lui şi-a aflat împlinirea la Muntele Athos, unde a fost tuns în monahism şi hirotonit diacon, iar apoi preot, mai târziu devenind duhovnic. Și tot aici, la Sfântul Munte, Dumnezeu a rânduit să îl întâlnească pe Starețul Siluan, ale cărui viață şi sfaturi au împlinit desăvârșit tot ceea ce încercările lui artistice păreau să promită, însă nu împlineau niciodată. Din acel moment, Serghei s-a dăruit cu totul rugăciunii, căutând adevărata și desăvârșita Sursă de inspirație care, prin participarea efectivă la energiile Duhului Sfânt, este în același timp mijloc și finalitate a scopului său. Această sursă de inspirație Serghei o cunoscuse, odată, demult, pe când era copil.

Însă circumstanțele istorice l-au adus pe cel ce între timp devenise Arhimandritul Sofronie înapoi în Vest. S-a stabilit la Sainte-Genevieve-des-Bois și acolo a scris cartea despre Sfântul Siluan. (De atunci, cartea a fost tradusă în douăzeci și cinci de limbi, răspândind lumina și viața spiritualității ortodoxe în toată lumea). În jurul lui s-a format o mică comunitate. A cunoscut, de asemenea, câțiva pictori de icoane, dintre care cei mai importanți au fost Leonid Ouspensky și Grigorie Krug, cărora le-a încredințat pictarea primei icoane cu Starețul Siluan și, respectiv, a icoanelor destinate clădirii pe care o adaptase spre a servi drept paraclis.

Părintele Sofronie a reînceput să picteze abia după 1959, anul în care s-a mutat în Anglia împreună cu obștea sa. Între timp se schimbaseră multe, după cum era de așteptat. Arta, în și prin ea însăși, nici nu deschisese calea spre absolut și nici nu răspunsese la întrebarea privind finalitatea morții; însă rugăciunea și împreună-lucrarea cu Dumnezeu au împlinit cele ce arta se dovedise neputincioasă a împlini. De data aceasta, lupta nu mai era între un artist şi limitele de netrecut ale unei ființe muritoare. Era purtată de un om care, prin iconografia ortodoxă tradițională, exprima și transmitea acum viața duhovnicească pe care o cunoștea profund, din experiență. Artistul din el și-a unit forțele cu omul duhovnicesc care contemplase frumusețea Domnului și toate lucrările Lui, împreună cu tot ce reflectă asemănarea cu El. Din punct de vedere tehnic, estetic și duhovnicesc, el ajunsese să stăpânească mijloacele de exprimare a unei frumuseți ce vine de la Dumnezeu și conduce către El.

Părintele Sofronie era acum în măsură să dezvolte prin mijloace iconografice, un limbaj capabil să reflecte harul și Slava dumnezeiască în lumea creată: în mănăstirea sa, el a coordonat procesul de transformare a interiorului clădirilor existente şi, în ciuda faptului că a trebuit să se supună constrângerilor arhitecturale impuse de autoritățile locale, soluțiile lui pentru lăcașurile de cult urmând a se construi se potriveau perfect cu liturghia ortodoxă; programele lui iconografice erau concepute din punct de vedere teologic; el a coordonat executarea picturilor murale şi a mozaicurilor, a tapiseriilor şi a icoanelor, lucrând el însuși cu mare atenție la principalele chipuri. Executând icoana de pe catapeteasmă cu Sfântul Siluan, a ajuns la o asemănare cu mult superioară imprimării fotografice – prin natura ei incompletă şi efemeră, accentuând trăsăturile tipice ale fizionomiei subiectului, astfel încât imaginea să aibă forța de a-i reda chipul.

Deși era convins de faptul că tradiția iconografică a dezvoltat de-a lungul secolelor anumite canoane ce merită cu prisosință să fie înțelese şi respectate, Părintele Sofronie era convins, de asemenea, de nevoia ca icoanele, ca orice formă de dialog, să adopte un limbaj accesibil interlocutorilor. Icoanele realizate de el se remarcă printr-un stil unic ce implică anumite alegeri tehnice, ținând cont de mediul cultural și climatic. Dacă dăm crezare mărturiei vizitatorilor mănăstirii și a pelerinilor ce merg acolo pentru rugăciune, am putea spune că stilul său are puterea de a sensibiliza profund sufletul omenesc.

Jean-Claude Polet
Profesor emerit al Universității din Louvain
și Secretar al Asociației Sfântul Siluan Athonitul

Cuprins