Rugăciunea ipostatică

Dumnezeu l-a cercetat pe om și, în Persoana Fiului Său, a devenit Cel „pe care L-am auzit, L-am văzut cu ochii noștri, L-am privit și mâinile noastre L-au pipăit”. Cine poate să-L învinuiască acum pe Dumnezeu și să intre la judecată cu El? În negrăita Lui smerenie și în dragostea Sa până întru sfârșit, Dumnezeu este pururea biruitor în judecățile Lui. Mai cu seamă prin Taina Sfintei Euharistii, Hristos rămâne cu omul în chip văzut și palpabil până la sfârșitul veacurilor. Dumnezeu este acum cunoscut și iubit, și omul se îmbracă cu firea Sa omenească cea plină de slavă și se hrănește cu ea „spre iertarea păcatelor și spre viața de veci”.

Întocmai ca și monahismul, Sfânta Liturghie este o pregătire pentru chipul ipostatic de ființare. Într-un prim stadiu, atât preotul, cât și credincioșii ce se apropie de Sfânta Taină aduc rugăciune pentru frații lor, împreună cu care alcătuiesc Trupul lui Hristos în locul acela. Domnului Îi este bineplăcută o astfel de rugăciune și revarsă asupra omului șuvoaiele harului Său, care îi lărgesc inima și o pregătesc treptat spre a aduce rugăciune pentru întreaga lume.

— Fragment din: Rugăciunea ipostatică